Cum am ajuns să-mi doresc un MTB

Jurnalul ăsta e în primul rând pentru mine, ca să țin minte cum a început totul. Dar dacă ai ajuns și tu pe aici, bine ai venit. Hai să încep cu începutul.

De mică n-am stat locului. Am făcut atletism de performanță, iar verile mele arătau cam la fel: dimineața la înot, apoi pe skate, pe BMX sau pe orice bicicletă prindeam. Îmi plăceau toate. Dar niciuna nu-mi dădea ce căutam. Rămânea mereu un mic gol și nu știam încă cu ce să-l umplu.

Acum aproape trei ani l-am cunoscut pe el. Venea dintr-o lume despre care nu știam aproape nimic: MTB, downhill, trasee pe care le văzusem doar în clipuri. Mergeam cu el la ieșiri ca să-l filmez sau să-i fac poze. Stăteam pe margine, cu telefonul în mână, și mă uitam cum pleacă la vale. Încet-încet a început să mă învețe câte ceva, iar eu simțeam tot mai tare că vreau să încerc și eu.

Edy, iubitul meu, știa asta. Așa că pe 19 septembrie, seara, mi-a zis să ieșim să ne plimbăm. Nimic complicat, doar noi doi. El pe Kenevo-ul lui, eu pe dirt jumperul lui, pe străzile Bucureștiului, sub clar de lună.

La un moment dat am încercat și Kenevo-ul. Și mi-a plăcut la nebunie. Da, e un e-bike, dar nu de asta. M-a prins senzația: felul în care suspensia lua fiecare denivelare a străzii și o făcea să dispară sub mine. Ceva în mine a făcut clic. Am simțit că am nevoie de asta.

După seara aia mi-a fost clar: vreau un MTB al meu. Vreau să intru și eu în lumea lui, nu doar s-o filmez de pe margine.

Primul pas: să-mi găsesc bicicleta. Mai ușor de zis decât de făcut. Dar abia așteptam.