Sunt Gabi și, de cele mai multe ori, mă găsești cu o cafea în mână și un gând care nu-mi dă pace. Ia loc. Prima cană e din partea casei.
Eu aleg un latte. Sau, în zilele mai dulci, un salted caramel macchiato. Nu contează unde, doar să fie un loc cu poveste, care se simte cozy.
Cuvintele m-au fermecat de mică: cele din cărți, cele din conversațiile lungi, pasajele pe care le subliniam ca să nu le pierd. Așa am început să scriu. Pe marginea agendelor, în nopțile în care cititul se lungea mai mult decât trebuia, în zilele în care nimic nu stătea la locul lui.
Scrisul m-a învățat să-mi descifrez emoțiile și să dau formă lucrurilor care încă nu aveau un nume. Mă întorc la el ori de câte ori ceva mă frământă. E singurul mod în care reușesc să spun ce nu pot rosti cu voce tare.
N-am avut niciodată răbdare cu vorbele goale. De asta, tot ce scriu aici rămâne așa cum e: ne/filtrat.
Și totul pornește de la aceeași cafea, apoi se desparte în trei fire.
Firul limpede e pentru zilele în care vreau să înțeleg. Văd ceva pe net sau mă roade o anxietate și sap până se limpezește. Așa se nasc Ecourile interioare: despre burnout, bani, frici, despre tot ce trăim cu toții, cu sursele la final, ca să te convingi și singur, dacă n-am făcut-o eu deja.
Firul cald e pentru serile de povești. Cronicile stelare sunt scrise din suflet, fără note de subsol. În ele ajung iubirea, întrebările fără răspuns și lucrurile care încă mă bântuie.
Firul verde e cel mai nou. Mult timp am căutat o anumită senzație. Am încercat de toate și n-am găsit-o nicăieri. Până într-o zi, pe o potecă de munte, pe două roți. Și n-am ajuns acolo singură. Restul e în Poteci de pini, de la primul episod.
Nu promit lecții de viață și nici răspunsuri. Dar dacă, printre rândurile mele, dai peste o bucată din tine, înseamnă că ne-am întâlnit, măcar pentru o clipă.
Mulțumesc că treci pe aici. Cafeaua e încă caldă. Alege un fir.